Ţuica, băutura alcoolică obţinută din fructe, reprezintă un simbol al ardelenilor, acest produs fiind întâlnit în toate etapele vieţii şi în toate activităţiile omului, legate de muncă, sărbătoare, obiceiuri. Băutura a fost atestată documentar în Bistriţa, la 1386, într-un act maghiar de percepţie fiscală sub numele de „cujka“.
De-a lungul secolelor, acest produs a fost martor al istoriei omului, însoţindu-l practic peste tot, şi la bine, si la necaz, la bucurii şi sărbători, dar şi la priveghiuri şi înmormântări. Prima etapă, în drumul către obţinerea unei băuturi de calitate îl reprezintă culesul prunelor, după care, ele trebuie desâmburate, deoarece miezul sâmburelui este toxic. Prunele se culeg undeva în ultima decadă a lunii august şi, aproximativ după două săptămâni de fermentaţie, se începe distilarea.
În Apuseni, în gospodăriile particulare operaţiunea de desâmburare se realizează foarte rar. Pur şi simplu prunele se pun în butoaie unde se lasă la fermentat. Fabricarea ţuicii are loc în perioada noiembrie-decembrie, special înainte de sărbătorile de iarnă. Se obţine cu ajutorul cazanelor din cupru un produs alcoolic cu o tărie cuprinsă între 45 – 55%. Pentru a se ajunge la această tărie este nevoie de două proceduri de distilare. Cazanul este fabricat din cupru electrolit de mare puritate, material care este un excelent purtător termic, rezistent la acizii organici rezultaţi din borhot şi nu în ultimul rând îşi pune amprenta asupra gustului şi savorii produsului final.
Cum decurge distilarea
Operaţiunea de distilare începe cu punerea în cazan a decoctului, dar nu mai mult de 2/3 din capacitate. Se închide cazanul cu capacul, se montează serpentina şi se umple răcitorul cu apă rece. Se prepară din făină şi apă o pastă fluidă cu care se va izola complet spaţiul din jurul capacului şi al serpentinei, pentru a nu permite aburului să iasă pe acolo, pierzând astfel din cantitatea de alcool. Dacă răcitorul nu este cu apă circulantă, când începe să iasă abur din răcitor trebuie înclocuită apa caldă cu rece.
Primele 10-15 minute focul de sub cazan poate fi mai tare, dar apoi se micşorează flacăra, astfel ca decoctul să fiarbă încet (la foc mic), pentru a nu se tulbura distilatul şi a nu grăbi fierberea, care va duce la pierderi de gust şi aromă. Pe ţeava răcitorului trebuie să curgă un firicel de maxim 3 mm diametru. La prima distilare se colectează totul până la apariţia apei fără alcool şi cu gust acru. Separarea ţuicii în toadă splendoarea se face la a doua distilare. Băutura poate fi obţinută la fel şi din alte fructe. În Apuseni se obţine ţuică şi din mere, pere şi corcoduşe. Proprietarii care nu au suficiente fructe pentru a obţine ţuică dintr-un singur fruct le amestecă şi se obţine o băutură alcoolică cu aproximativ aceleaşi proprietăţi.
Nicio sărăbătoare fără ţuică
Dupa distilare, unii producători pun ţuica la maturare minimum şase luni, de preferinţă în butoaie. Butoaiele sunt produse din doage din lemn de salcâm, selecţionat cu grijă de maiştrii dogari din Ţara Moţilor. Butoaiele pentru ţuică sunt din lemn special şi sunt mult mai greu de făcut decât cele pentru vin. Extractul de lemn de salcâm care înnobilează pălinca are proprietăţi antioxidante, tonifiante, iar prin procese biochimice lente transformă pălinca, oferindu-i un plus de nobleţe, ţinută şi fineţe.
Ţuica a fost, până după război, un fel de bijuterie agricolă a fiecărei case, a fiecărei gospodării. Era păstrată cu sfinţenie, era consumată doar la ocazii, nu era o băutură de foarte larg consum, era ceva pentru apropiaţi, pentru cei dragi, pentru musafiri importanţi, practic fiecare gospodărie se mândrea cu o ţuică de calitate.
Ţuica în general insoţeşte mâncărurile tipic ardeleneşti care sunt destul de încărcate de grăsimi, însoţeşte mezelurile din porc, acel porc tradiţional, care se taie înainte de Crăciun. Fără această băutură acest ritual este de neconceput. De asemenea, ţuica are efect şi în ceea ce priveşte digestia şi metabolizarea grăsimilor. Ţuica mai este cunoscută în alte zone ale Transilvaniei sub denumirea de pălincă, horincă. Moţii îi mai spun, popular, şi vinars.
Sursa: Adevarul de Alba